Violența nu ni-i drug…

Și e valabil atât pentru rusa, cât și pentru engleză.

Când eram în liceu și înainte de liceu, o bătaie bună, foarte des, era cel mai scurt și util argument. Mai ales că orice discuție durează, iar adolescenții rareori se bat mai mult de 15 secunde

Uneori eu plecam cu nasul spart, uneori ambii, destul de des – adversarul.
Iată de ce, apropo, eu acum am nasul ușor cârn. Cam așa:

Dar cu timpul ceva în cap probabil se schimbă, sau poate devin mai lenos și am înțeles că datul din pumni, la fel ca și ridicatul vocii nu aduce nici un avantaj. Dimpotrivă – te face să pari mai slab.

Nu vreau să fiu înțeles greșit – eu înțeleg foarte bine că poate veni acel moment trist în care violența e unicul răspuns, dar pot numai să fiu pregătit pentru el, nu văd de ce l-aș căuta. Am mers chiar și la Jiu-Jitsu vreo 4 luni, dar am renunțat pentru că în primul rând erau 3 dușuri la 30 de băieți, iar în al doilea nimeni nu elibera bon fiscal la achitarea lecțiilor.

În fine. Violența fizică pentru mine a devenit o reminiscență a adolescenții. Să însemne asta că învechesc?