Visul cela strașnic…

Tot am un vis: înot spre țărm, adica nu spre țărm dar spre un pod, care iese în mare și forțele mă lasă și parcă acuș-acuș pun mâna pe malul salvator dar pe cât de mult depun efort, pe atât de mult se îndepărtează acel pod.

Și parcă pot înota, dar sau valurile mă duc înapoi în mare, sau podul cela nu e la mal dar e și el în larg și îl alungă pe el valurile de la mine…

Și apoi mă opresc și îmi dau seama că dacă nu mă zmuncesc din răsputeri atunci apa singură mă ține, și nu am nevoie de acel „mal salvator” pentru că singur tare bine mă pot ține pe apă, iar în larg pot alege singur direcția și destinația spre care mă îndrept, și imediat și acel mal vine mai aproape de mine, numai că nu mai sunt sigur că am nevoie de el.

Uneori alergăm spre o „salvare” deși nu avem nevoie să ne salveze, pentru că viața e o experiență, nu o destinație.