Am purtat diademă

Așa se face că în timpul Lavender Fest-ului am obeservat niște stupi de albine. Erau în vârful dealului și abia abia se zăreau. Aparatele foto și copiii până acolo nu ajungeau. Iar noi am mers. Cu cât ne apropiam mai mult cu atât lumea și muzica se auzea mai încet, drumul era mai puțin bătătorit și iarba mai înaltă. Știam, vedeam ce ne așteaptă, însă oricum aveam sentimentul de înaintea deschiderii unui cadou frumos împachetat.

Fotografie de Andrei G.

La 10-15 m am observat că în automobilul parcat și cu toate ușile deschise era un bărbat, iar din cabina improvizată ieșea o femeie. Ambii obosiți după o zi toridă de lucru.

– Bună ziua. Vrem să fotografiem stupii și albinele. Se poate?
– Da, dar … așteptați un pic.

Fără să mai aștepte răspunsul, doamna s-a întors ca pentru câteva clipe să revină cu 2 măști de protecție. Văzusem asemenea măști la apicultori (și oaspeții lor), însă niciodată nu îmbrăcasem una. Era o premieră la care visam de mică. Deși o asiguram că mă descurc, ea mă ajuta să pun masca. Mă ajuta cu grija unei mame căreia i se făcuse dor de aceste gesturi. Iar eu, eu mă simțeam ca o fetiță mică mama căreia îi pune diadema de prințesă. În câteva clipe ambii eram echipați. Diademele noastre miroseau a muncă și erau încă ude. Diademele noastre personificau grija stăpânilor și bunăvoința lor de a ne apropia mai mult de albini.

Lumina era caldă, iar soarele deja blând. Noi fotografiam. Ei povesteau. Câinele mai lătra din când în când pentru a-i demonstra stăpânului că nu în zadar își mănâncă bucățica de pâine. Iar albinele cum roiau așa roiau. Ele nu aveau sâmbătă, ele nu aveau festival.

– Din cauza levănțicăi mierea va fi deosebită? îl intreb eu pe domn.
– Sperăm, îmi răspunde acesta sfios cu un zâmbet ce concura cu soarele.

Noi am plecat. Ei au rămas.

***

Uneori Universul (sau Dumnezeu, sau ambii) îți face cu ochiul ochi. Și atunci mai descoperi ceva. Una dintre preferatele mele descoperiri de acest gen sunt micile manifestări de bunătate simplitate grijă deschidere umanitate.